Salut! Ești cumva lesbiană?

May 25, 2015

Mă tot lovesc de mesaje de genul, de o grămadă de vreme. Și din astea, și din alea cu „Bună! N-ai vrea să mă calci în picioare în timp ce urlu că ești stăpâna mea absolută?”. Pentru că în ultimul timp s-au tot înmulțit, m-am hotărât să abordez și subiectul ăsta, ca să am măcar un link de trimis omului care mă ia așa data viitoare. Am obosit să tot explic fiecăruia în parte.

Ca să ne înțelegem de la început: n-am absolut nicio problemă cu nicio orientare/preferință sexuală. Ăi de mă cunosc știu că-s cel mai deschis om posibil când vine vorba de homosexuali/BDSM-iști/transsexuali/you-name-it. Cred sincer că e dreptul fiecăruia de a se angaja în orice tip de act sexual, atâta timp cât e între două persoane adulte, care-și dau consimțământul. Dacă ești de altă părere, domnule cititor, te rog foarte frumos să ți-o muți în altă parte. Nu doresc să creez niciun fel de polemică prin acest post. Doresc doar să transmit un mesaj, și anume:

Oameni buni. Așa cum e treaba voastră ce faceți în dormitorul personal, și nu am niciun drept să-mi pese, așa e și treaba mea ce fac în al meu. Să presupunem că aș fi lesbiană, dominatoare sau orice altceva vreți voi să mai fiu. Chiar și așa, nu e ok să abordezi un străin pe net ca și cum l-ai fi câștigat la barbut. Bun, sunt lesbiană. Asta înseamnă că, automat, vreau să am de-a face cu tine? Doar pentru că avem aceeași orientare sexuală? Fain așa. Rog toate tipele straight să le comunice asta tuturor tipilor care le-au luat direct cu „Bună! Te fuți?”, că sunt sigură că n-au înțeles de ce au sărit ca arse și le-au dat block. Scuze, dar de unde stau eu nu e nicio diferență de abordare.

O relație cu un om se construiește în timp. Nu înseamnă că, dacă împărțim aceleași preferințe sexuale, poți să mă iei ca de la târg. M-am luat de curând de o duduie de pe un grup LGBT, care își dorea o tipă „lesby” pentru un threesome cu gagică-su. Homosexualii, la fel ca heterosexualii, sunt persoane cu nevoi complexe, care-și caută parteneri ȘI în funcție de compatibilitate, caracter, chimie, nu doar respectând graficul găurilor în care le place să și-o tragă. Vezi că sunt o grămadă de escorte care rezolvă și cupluri, și nu-s scumpe. Încearcă acolo.

Și mă mai omoară o nedumerire: frate, am douăjdemii de poze cu prietenul meu pe tot facebook-ul! Presupun că te-a dus și pe tine capul să vezi cu cine stai de vorbă înainte să scapi porumbelul. Ai impresia că stau cu el de jenă, ca să nu se prindă lumea, în timp ce în sufletul meu zac ambele fătuce de la t.A.T.u?

Într-o zi, sătulă să tot răspund la întrebarea „Ești lesbiană?” cu „Ce te fute grija?”, am zis „Da”. De curiozitate, să văd unde duce discuția. Ia ghiciți! „Aaaa, super, vrei să ne-o tragem? Că uite ce ți-aș face eu ție…”. Băi nene. Care pana mea e diferența între un cocalar bălos care te ia cu replici libidinoase de agățat și tine? Ah, că tu nici măcar nu te obosești să folosești replicile, intri direct în pâine! Ok, am înțeles, ești mai jos decât un cocalar bălos. Mișto așa. Sper să crăpi.

NU MAI ÎNCERCAȚI SĂ MĂ ABORDAȚI ÎN FELUL ĂSTA ÎNGROZITOR! Nu știu cu cine vă iese, dar cu mine clar nu!

Dacă am fost la Săptămâna LGBT nu înseamnă neapărat că fac parte din comunitate. Chiar dacă aș face, să mor dacă mi-ar plăcea să se interacționeze cu mine așa! Dacă am scris despre BDSM nu înseamnă că-l și practic! Și dacă am fi de aceeași parte a macaroanei și n-aș pica la agațament din ăsta de prost gust. „Dar, dragă Fată-Craniu, de ce nu încerci să explici civilizat, că ești prea agresivă, să moară Elton John!”. Uite de ce:

Duduia: Buna! Multumesc pentru accept!
Esti lesbiana?
Eu: Buna, cu placere!
Nu, nu sunt, si oricum e extrem de nepoliticos sa intrebi un om de orientarea lui sexuala de la prima fraza
Duduia: Presupun ca da! :)
Este nepoliticos! Dar util!
Eu: Ca sa nu-ti pierzi timpul, presupun :P
Duduia: Exact!
Sa se cunoasca de la bun inceput!
Eu: Am inteles
Duduia: Deci?

Eu: Deci ti-am zis
Nu sunt lesbiana.
Daca asta voiai sa stii
Duduia: Ok. Eu sunt lesbiana!
Eu: M-am prins din context
Duduia: Cu ce te ocupi?
Eu: Sunt DJ
Duduia: Sigur, daca doresti sa conversam!
Am inteles!
Eu: Pai pana acum ti-am cam raspuns la tot ce m-ai intrebat. Sunt curioasa unde duce discutia
Duduia: La o cunoastere reciproca mai aprofundata! Esti de acord?
Eu: In ce scop?
Duduia: Unei eventuale apropieri! ti.am studiat profilul si …. Imi place stilul
Eu: Sorry
Dar prefer sa raman la oamenii pe care-i stiu din viata reala
Duduia: Nici eu nu doresc relatii pe net! Doresc relatii autentice, reale!
Ok, am inteles! Nu insist! Nu imi sta in caracter! Ramai la orizonturile tale limitate si optuze! Succes si urari de schimbare!
Te.am sters!
Eu: :) ))
Ok
Numai bine!
Duduia: Ai fi avut sansa sa cunosti pe cineva putin superior! Tu pierzi!
Daca nu doresti sa evoluezi….
Eu ce pot face?
Doar sa ma rog la ceruri!
Pa pa!
Cred că încă se roagă.
Filed under: Being Bitchy,People — SkullGirl @ 9:55 pm
Comments (0)

Lăsați-vă dracului copiii acasă!

May 21, 2015

Știu că am mai zis că nu sufăr copiii, dar acest post nu are legătură cu preferințele mele personale. Eu și psihologul meu ne străduim din răsputeri să dăm de cauza acestei abominabile maladii, care mă face să mă înroșesc și să-mi iasă pustule pe piele când văd/aud/miros plozi. E absolut îngrozitor să vezi aceste mici miracole ale lui Dumnezeu urlând și zvârcolindu-se în chinuri în timp ce încerci să te uiți la un căcat de film pentru care ai plătit și să nu vrei să le smotocești sau să le iei cu găleata și să ți le torni în cap. Ba, din contră, să ai tupeul să-i zici tutorelui de drept că dacă nu și le potolește, faci un scandal de te aud bulgarii. Să vedem, care țipă mai tare! Sunt o ființă fără suflet, știu…

Acum mulți ani, am lucrat la o cârciumă de metale din Vamă, aflată fix la stradă (pe Magheru, pentru cunoscători). Și cum barmaneam eu așa, cu drag și spor, încercând să țin piept unei găști imense de bețivani care se rostogoleau unii peste alții, vine la un momentdat o tanti. Mamaie în toată regula, cu pălărie și paporniță de paie, ultragiată nevoie-mare. „Nienorociții dracului!”. Poftim?! „Javrili, animalili, ghiavolii!”. Ce vrei, cucoană? „Tu n-auz, niemernicii mi-o borât pi copchil!”.

Am izbucnit într-un râs de am acoperit muzica. De vibrau sticlele din bar. De am făcut baltă de lacrimi de râs. Nu vă puteți imagina. Am râs de m-am pișat pe mine, (aproape) la propriu!

Ce se întâmplase: un client de-al cârciumii în care lucram, matrafoxat fiind, a ieșit să-și facă loc în stomac pentru mai multă bere. Dar ce să vezi, sincronizare! În secunda în care ăla s-a aruncat afară, să vomite, a trecut mamaia cu căruciorul, fix prin dreptului lui. Fatalitate, vă dați seama, tot conținutul intestinelor omului a ajuns pe prelata căruciorului femeii, în care-și transporta cu mândrie nepotul. În Vama Veche. Prin fața unui bar de rock, despre care se știa că e populat de indivizi mai…sălbatici.

Întrebarea mea a fost (și rămâne): „Ce mama dracului cauți aici, cu copilul după tine? Că mi-e greu să cred că nu știi cam care e specificul zonei!”. Păi că nu-i normal! „Bă, nene, mi se rupe dacă e normal sau nu. Nu despre asta discutăm! Că e normal au ba, până una alta, ASTA SE ÎNTÂMPLĂ! Ce căcat cauți?”.

Într-o notă mai serioasă, pot să zic doar că mamaia a avut noroc. Ăla putea foarte bine să pice, mort de beat, peste copil, și totul s-ar fi transformat într-o tragedie demnă de știrile de la ora 5. Era ăla de vină, că ieșea beat din crâșmă, sau madam sacâz, că o ardea nonșalant prin fața unui loc despre care ȘTIA că ejectează oameni morți de beți?

Că tot vorbim de Vamă. Întotdeauna m-au uimit reclamațiile turiștilor la adresa cluburilor, că dau muzica prea tare (???!) și copiii lor nu pot să doarmă. Say whaaat???!! Băi, nene, dacă vrei să-și facă odrasla somnicul cum trebuie, cară-te în paștele mă-tii în altă parte. Există stațiuni mai liniștite. Eforie, Saturn, Venus. Dormiți și tu și progenitura de n-aveți aer. Dar nu vii, trăi-ți-ar, într-un loc despre care VUIEȘTE tot mapamondul că e plin de tineri care vor s-o ardă pe modul gălăgie-alcool-scandal 24 din 24 și dup-aia te plângi că n-ai suficientă liniște. Ești pe bune?

Încă una, scurtă. M-am dus la Behemoth acum vreo lună. Pentru ăi de habar n-au despre ce vorbesc, Behemoth e o trupă de blackened death metal care face show-uri cu flăcări, sânge fals, capete de berbeci și alte astfel de flori de câmp. Când să ies la țigară, pac! Omul cu plodul! Se chinuiau să-și facă loc într-o budă ecologică, cu mari proteste, că de ce e jeg și întuneric. Băăă… Tre să fii ușor dement. Tre să-ți lipsească lejer cinci rânduri de doage ca să-ți târăști după tine copilul de (cred că maxim) cinci ani, într-un loc nu tocmai salubru, în care numărul decibelilor poate deveni chinuitor chiar și pentru un adult și în care niște înși cu coarne scuipă sânge și cântă O Satan. Nu-s expert în parenting, n-am copii și n-am idee dacă o să am vreodată. Urmez doar o biată logică, conform căreia nu e tocmai ok să-ți introduci (mult prea) tânăra progenitură într-un mediu care-i poate fi obiectiv dăunător sau s-o expui la stimuli agresivi, din care nu știi ce poate să înțeleagă.

La fel și la filme, că începusem cu asta. Rulează tone de animații, tu îți cari atașul la ceva thriller cu Liam Neeson. De teatru, nu mai zic. Dacă aș avea câte un bănuț pentru fiecare „Maaaamiii, da de ce se uită nenea așa urâââât??” auzit într-un moment de maximă tensiune, v-aș fi angajat bone tuturor.

Pentru fiecare moment în care sunteți admonestați că plozii voștri deranjează, nu le mai construiți imunitate bazată pe faptul că „sunt și ei copii”. Puteau să fie și papuași zburători. Mă doare-n cur. Eu aud urlete și mă seacă, nu-mi pasă de unde vin. Potolește-l sau ia-l! Nu-i mai cărați în locuri în care sunt expuși la pericole clare, ca apoi să vă dați de ceasul morții că au pățit ceva. Nu vă mai târâți plozii în locuri nepotrivite lor, ca dup-aia să vă plângeți că e vina locului. Lăsați-i dracului acasă!

 

Filed under: Being Bitchy,Lifestyle,People — SkullGirl @ 4:12 pm
Comments (0)

Topul celor mai infecți ex-șefi. Povestioare tragice (part 2)

May 13, 2015

2. Pe la vreo 16 ani, m-am apucat (accidental) de modelling. Astfel, am călcat în prima agenție din viața mea, care nu, dragilor, nu arată ca alea din filme. Despre asta, însă, într-un alt post. Ideea e că habar nu aveam pe ce lume trăiesc, nu știam ce trebuie să fac și cum trebuie să mă port și toată lumea din jurul meu era mult prea fancy pentru cât de ciutancă cu 24 de pierce-uri și rasă în cap eram eu. De asemenea, habar n-aveam de conduita care se impune în astfel de medii și nici de regulile interioare, pe care le-am violat în repetate rânduri până să mi se atragă atenția în cel mai violent mod posibil.

Și anume: mă aflam, într-o zi, la o pauză de la un shoot. Eu, cum nu risc niciodată să rămân nehrănită, îmi luasem după mine un croissant cu ciocolată, din ăla slinos, de la patiserie, vreo două pateuri cu brânză, o pungă de chipsuri și un sandwich. Din care mă înfruptam cu poftă, în timp ce colegele mele plângeau pe câte o frunză de pătrunjel din care se scoseseră, în prealabil, caloriile. Și cum haleam eu așa, cu nerușinare, aud o voce de am crezut că s-au rupt norii în două: „IAR MÂNCAȚI CA NIȘTE VITE?!”. Acum nu știu ce a fost în mintea mea, dar după ce mi-am revenit din tresărire, am continuat să molfăi din sandwichul meu cu extra bacon, telemea și maioneză. Mare greșeală. Țin minte și acum – stăteam pe ceva scaun și am văzut doar o cataramă de curea în fața ochilor și o labă imensă care-mi smulgea obiectul adorației – haleala! Până să apuc să o apăr, s-a dezlănțuit Infernul: „Tu, nesimțito, cum ÎȚI PERMIȚI să mănânci când EU vorbesc?! Bagi în tine untură de focă cu polonicul și crezi că o să faci mulți purici pe-aici? Marș și aruncă-ți jigodia, să nu te mai prind în viața ta că te atingi de așa scârbă, m-ai auzit? ÎN VIAȚA TA!!!”.

Am înlemnit. Deși vocile din cap urlau la mine să zic: „Ba untură de focă ești tu cu mă-ta, idiotule cu cine te-a făcut, și să-mi plătești sandwichul, că mi-e foame și-s elevă la liceu și n-am bani să-mi arunce boul de tine mâncarea la gunoi!!!” am reușit doar un „Mă iertați”. Colegele mele (care deja mă urau că băgam în mine cu atâta nonșalanță, vă dați seama) mai aveau puțin și izbucneau în urale.

Doi ani, cât am stat la agenția aia, nu m-a scăpat din ochi nemernicul. Uneori, când era în toane proaste, se făcea că-mi cere geanta la control, să nu fi ascuns vreun burger cu topping de pizza. Cum mă vedea, îmi zicea că am curul cât casa. Și, deși mă aliniasem și eu la obiceiul „mâncăm doar ambalajul de la mâncare, fără sare, că reține apa”, nu scăpam de „BĂGAȚI ÎN VOI CA NIȘTE ANIMALE!”, pe începusem să-l aud și-n somn. Toată aventura asta, deși m-a format profesional și mi-a insuflat o disciplină pe care greu mi-o mai poate scoate cineva din sistem (a reușit, un pic, Draven, dar l-am învins până la urmă :P ), m-a lăsat și cu o frică teribilă de a mânca în public, pe care am cărat-o după mine foarte mulți ani după…

1. Medalia de căcat merge la primul meu șef în ale barmaniei. Tot la 16 ani, m-am trezit că doresc să-mi declar independența, măcar pe timp de vară. Așa că mi-am luat bocceaua-n băț, i-am zis maică-mii că mi-am găsit de muncă la mare și dusă am fost. Drame mari, nici dacă ziceam că mă duc pe front nu se supăra atâta. Eu am ținut-o pe-a mea și pace. Mă duc să lucrez două luni în Vamă, știi unde mă găsești, eu vreau să fiu mare și să mă descurc singură și căcaturi de plod cretin care vrea s-o ardă cool și rock până la final :P . În fine…

La început, a părut ok. Locuiam într-o baracă oribilă, ne spălam cu furtunul în curte, lucram 24 cu 24 DAR barul era mișto, lume faină, metale la greu ȘI ni se promiseseră 1000 de euro la final. Voi vă dați seama câte corsete și perechi de bocanci de pe Bestial (că nu exista Gotica pe vremea aia) mă gândeam eu că-mi iau de banii ăia???

Zilele au trecut și treaba a început să se împută. Venea domnul patron, cu nevastă-sa târâș după el (care nu pierdea nicio ocazie să se laude că ea a terminat profesionala și nu e orice proastă, da?) și cu plozii la subraț și făcea circ din orice. Că de ce nu e curat, că de ce am băut o bere, chiar dacă nu eram pe tură, că de ce am făcut și-am dres… O dată s-a enervat grav, a închis cârciuma în miezul nopții și a zis că ne întâlnim a doua zi la 7 dimineața, să facem curat. Jur, mi-a fost în așa hal de frică, încât m-am trezit cu UN MINUT înainte să sune ceasul. Nu că n-aș fi putut să mă întorc acasă, mama ar fi fost tare fericită, dar să capitulez? Să accept înfrângerea? EU? NICIODATĂ!

Așa că am rezistat eroic…vreo lună. Deoarece șefului meu i-au venit damblalele alea grave și a zis că el închide barul, că suntem o gașcă de incompetenți și că-și bagă picioarele și nu mai vrea să audă de nimic. La mijlocul sezonului. Iar nevastă-sa a zis că „las că știu eu că fura, păi nu i-am văzut eu că mânca shaorma pe stradă? De unde avea ei bani să mănânce shaorma dacă nu fura?”. Imbatabilă logică. (Ar mai fi de adăugat și faptul că „șefu” avea și o autoservire, tot în Vamă, de unde ne asigura trei mese pe zi. Doar că cele trei mese erau compuse din resturile de la bucătărie, iar când s-a ajuns la spaghete cu varză călită, eu, una, am zis că mai bine mor!).

Prin urmare, ne-a dat afară pe toți. „Păi și banii noștri?”. „AHA, mai vreți și bani nenorociților, după ce m-ați furat, din cauza voastră n-a mers barul, credeți că sunt prost?”. „Nu te-am furat, omule, ne-a mai ieșit și nouă câte-un tips, ce dracu, din ce te așteptai să trăim?”. „NIMIC! Las că știu eu! Valea!”. Ah. Am menționat că era și ziua mea? :P

Am realizat că am greșit grav că i-am suportat pe ăștia doi mult, mult mai târziu. În apărarea mea, pot spune că eram o puștoaică încăpățânată și fără creier. Totuși, deși nu pare, experiențele astea m-au ajutat enorm, din foarte multe puncte de vedere. Cel puțin, dacă nu era cea din urmă, n-aș fi ajuns să-l cunosc vreodată pe Draven. Ori asta chiar că ar fi fost tragic! :P

Filed under: Bartending,Lifestyle,Modelling,People — SkullGirl @ 11:53 pm
Comments (0)

Topul celor mai infecți ex-șefi. Povestioare comice (part 1)

May 7, 2015

4. În primul meu an de București, m-au cooptat niște unii să scriu la o revistă universitară. Job plătit (cu 35 de lei pe pagină, dar totuși, PLĂTIT!), contract de muncă, ședințe de redacție, muncă de teren, veselie. Mai ales că doar ce mă lăsasem de facultate, după vreo lună de chin, și aveam și motiv să-i dau peste nas maică-mii când îmi zicea că stau ca o lepră pe banii ei și o să se aleagă praful de mine și de inteligența pe care am moștenit-o de la ea :P

„Ba pardon, doamnă, MUNCESC, te rog frumos, sunt EDITOR! Câți editori de 19 ani mai cunoști tu?”. Maică-mea, săraca, se cam freca pe burtă de râs când mă auzea cum ma umflu în pene, dar până la urmă mă lăsa în pace, pe mine și pe (maxim) suta mea de lei pe care o scoteam pe lună. Pentru care îi mai și pusesem în brațe acte de plimbat pe la trezorerii, că deh, intrasem în rândul cetățenilor plătitori de taxe și impozite :P

Buuuun… Cu toată mândria pe care mi-o plimbam pe sub ochii tuturor, aveam de îndurat o sumă de cazne îngrozitoare, ca să compenseze. Printre altele, șefă-mea. (O mică paranteză: muncesc de când mă știu, am luat primul salariu la 8 ani, nu eram -și nu sunt- nici pe departe o tută mofturoasă care strâmbă din nas când i se zice să facă lucruri. Dar TOTUȘI!).

Șefă-mea era o duduie trecută bine de cele 30 de primăveri, cu un cur cât casa și o garderobă de la  magazinul Obor, raionul pensie, pe care ea o denumea „ținută business”. Mă lăsa să scriu cât voiam eu, după care îmi dădea limita de caractere. Care varia de la caz la caz, niciodată n-am putut s-o anticipez. O dată, mi-a îngăduit, după multe rugăminți și lacrimi, să fac un interviu cu ceva dudui important de la o fabrică de bere. A fost nevoie de preludiu, verificări, extra-verificări, aprobări, sfaturi, zici că mă duceam în audiență la Papă. Mai avea puțin și mă chema să facem un mic role-play la birou, să știe ea EXACT felul în care o să-mi țin degetele de la picioare atunci când o să pun întrebarea numărul 4. După ce am muncit la interviul respectiv de m-a luat boala, l-am făcut cum a vrut ea, cu întrebările aprobate de Luminăția Ei,  m-a pus să-l scurtez. La sfert. „Oamenii vor să vadă poze, ce-i interesează pe ei atâta informație?”.

Jur că am vrut să i-l capsez de cap!

Pe lângă asta, avea mania mailurilor. Menționez că ne aflam la începutul erei smartphone, când nu avea tot țăranul de rând touchscreen sub cur și când wi-fi-ul era așa, o treabă de inși care se respectă. Mă trezeam, periodic, cu câte un telefon: „DE CE NU RĂSPUNZI LA MAILURI??? Ți-am dat 21 până acum și ai răspuns doar la trei!!!”. Femeie, spre deosebire de tine, eu nu mi-am pus curul la crescut pe scaun. Stau pe net o oră, două, la începutul zilei, și pe urmă fac pași prin lume. Vrei ceva, mă suni, în pizda mă-sii de viață! Sau dă bip, că te sun eu! Inutil de menționat că mailurile respective conțineau informații gen „să nu uitați să veniți cu idei la ședința săptămâna viitoare pe care am anunțat-o deja de patru ori! RSVP!”.

Cu riscul privirilor dezaprobatoare ale maică-mii, mi-am dat demisia după un an. Oricum, în toamna aia am intrat la altă facultate, așa că n-avea ce să mai zică :P

3. Acum câțiva ani, mă aflam la unul dintre primele mele joburi ca DJ. Prinsesem rezidența într-un club de centru, ce mai, eram o adevărată! Nici mama lu Tiesto n-avea loc de mine! Țin minte și acum prima seară! Îmi instalasem sculele ca o profesionistă ce mă credeam, mă apucasem de făcut mixul pe care-l repetasem conștiincios, cu mici abateri de adaptare, desigur, dar ce conta? Lumea era a mea și eu deja mă vedeam pe scenă la Arene! Faptul că mă aflam într-un beci unsuros era un detaliu nesemnificativ, era totuși un beci de CENTRU și eu MIXAM (schimbam o piesă când se termina alta) ÎN EL! :D

Slavă Domnului, șefii mei au avut grijă să mă calmeze rapid! Erau doi dânși și o dânsă (gagica unuia dintre ei). Primul dâns – un cretin venit din curul Ardealului, care avusese nush-ce bodegă cu mici pe acolo și se credea mare cârciumar. „Noooo, păi la miiine, la Cătzaua Leșinată acolo…ț-am povestit?”. De șase ori. Și m-ai angajat de trei zile. „Da, vă rog, spuneți…”. „Acolo nu sunt fițe astea, dom ne, cu digei, cu de-ăștia… Lași un calculator să curgă și aia e, omului dacă-i place locul oricum se simte bine”. Și cum anume ajunge omul la concluzia că-i place locul, idiotule pe care l-a fătat mă-sa idiot??? În fine… Ăsta era unul.

Al doilea îmi dădea sms de la doi metri depărtare să-i pun piese. „Păi, știți, asta nu merge după asta, poate ar fi bine să mai așteptați…”. „Nu contează, tu pune acolo că mi-a cerut un tovarăș. Crezi că stă dracu acuma să asculte dacă se potrivește sau nu!”. „Păi da, dar sunt pe filmul X și piesa dumneavoastră e pe filmul Y! Și lumea se simte bine așa!”. „Fă, dom ne, cum ți-am zis!”. Și gata. Jur, pe lângă mândria mea rănită, lumea care se așeza înapoi la mese era cea mai mare durere. Și nu, faptul că începeau dobitocul și tovarășul lui să țopăie nu era o cosolare. Oricum, erau singurii…

Gagica, în schimb, era musca de pe căcat! O cretină slăbănoagă, înțepată, care sugea într-una dintr-o țigară electronică (doar ce apăruseră) și asorta fusta scurtă de piele la adidași albi, de fitness. Venea periodic la pupitru cu o moacă de-aia de înmormântare: „Pune și tu una mai veselă!”. Cucoană, nu e bine să băgăm numai bubuială, că nu suntem la Festivalul Pastilatului aici! „Da de ce nu cântă lumea? Vreau să cânte lumea!”. Și eu vreau o vilă în Miami, pe Marilyn Manson de bărbat și să te văd pe tine molestată de o gașcă de mexicani imigranți, poate te mai calmezi! „Vreau să fac pooooozăăăăăăă cu căăăăștiiiileeeeee, dă-te din cadru!”. „Păi se termină piesa, femeie, stai ușor, unde vrei să mă duc?!”. „Lasă că pun eu, zi unde să apăs!!!”.

AAAARRRRRGHHHH!!!!

Am rezistat vreo două luni…

*to be continued*

 

 

Filed under: Bartending,Being Bitchy,Lifestyle,People,Places — SkullGirl @ 11:57 pm
Comments (0)

Un cântec de farmec și putere

April 23, 2015

Mă trezesc.

Razele dimineții pictează umbre pe corpul de lângă mine. Îi simt respirația pe umăr. Miroase a lapte proaspăt, a blană de pisică și a ghimbir. E al treilea rege cu care-mi împart patul, și am doar 24 de ani. Primul m-a dezgustat îngrozitor. Eram o copilă de 16 ani, azvârlită în mijlocul unei povești cu prea multe intrigi. La început, am crezut că înnebunesc. Simțeam că nu mă dorește, simțeam că fecioria mea nu-i e deajuns. Poate eram prea urâtă? Prea slabă? Sânii mei abia înmuguriți poate nu-i desfătau privirea, obișnuit fiind, gândeam atunci, cu alt soi de voluptate feminină… Am plâns săptămâni la rând, înăbușit, în pernă, lângă stârvul îmbibat de vin și de duhori străine ce-mi servea de soț, ales și viitor rege al Celor Șapte Regate.

Apoi, au apărut zvonurile. Murmurul continuu, șoaptele de la capăt de coridor, dar mai ales privirile, cele temătoare, pline de milă și falsă înțelegere, mă otrăveau. Auzisem dinainte să mă dăruiesc lui, dar o parte din mine nu voia să creadă. Simțeam ocheadele pe care le arunca în jur și, disperată, căutam măcar să văd că sunt către o femeie. În zadar. Atenția, tandrețea și grija soțului meu aparțineau, într-adevăr, sângelui familiei mele. Dar nu mie.

Treptat, am început să-mi răcesc sufletul. Nu-l iubisem niciodată, dar sperasem măcar la o căsătorie tihnită, plină de înțelegere și armonie, o poveste a mea, departe de urzelile și ambițiile Casei mele, a doua cea mai bogată din Westeros. Aveam s-o am. Trebuia doar să mă împac cu vizitele dese și prelungi ale viitorului rege, cel ce-mi fusese hărăzit, în odaia fratelui meu.

Momentul în care am știut că n-am să îmbătrânesc alături de el a fost și cel în care mi-am dat seama că nu va fi niciodată rege. Era prea slab, prea dependent de viciul său și prea îmbătat de iluzii ca să reziste unui joc atât de periculos. Singura lacrimă pe care am vărsat-o atunci când l-am văzut întins pe lespede, fără viață, n-a fost nicidecum pentru el. A fost pentru candoarea mea, lăsată să moară de-a pururea, în același sicriu.

Fratele meu jelea însă, lipsit de vlagă…

Începusem deja să deprind arta minciunilor spuse cu zâmbetul pe buze, a batjocurii învăluite într-o bătaie din gene și a urzelii fără pic de rușine. Știam ce vreau și cum am s-o pot obține. Din vechea, biata mea inocență rămăsese doar o mască, un înveliș arid pe care-l foloseam fără urmă de pudoare. Cine să mă bănuiască de intenții mârșave? Eu, fragila, eu, dulcea și copilăroasa…

Am învățat desfătarea trupească încetul cu încetul. Nu m-aș fi putut avânta astfel fără să știu a-mi stăpâni cea mai puternică dintre armele femeiești. Un bărbat, chiar și cel mai simplu, îngălat sau netrebnic, simte farmecele unei fecioare la fel cum lupul își simte vânatul. Am început să studiez cele mai adânci taine, am pătruns în cele mai ascunse secrete, dornică să aflu ce stârnește fiara dintr-un muritor, care este încrengătura de vorbe și gesturi care aduce un bărbat în pragul nebuniei… Nu aveam de cucerit doar un băiețandru crud și plin de ambiții fără temei. Întregul regat trebuia să-mi fie la picioare.

Când m-am înfățișat prima dată regelui, mi-am pus la bătaie întregul meșteșug al cuvintelor. Un băietan aspru, cu un munte de orgoliu atârnat de coroana ce i se înfipsese cu dușmănie pe creștet. O privire sfredelitoare și arogantă, o dorință animalică, otrăvitoare, de a supune. Un monstru cu chip de copil, ce și-a retras îndată colții la auzul glasului meu duios, a presupusei mele iubiri mărturisite cu sfială.

I-am intrat în grații cu ușurință, tratându-l ca pe icoana întregii mele vieți. La moartea lui, însă, n-am simțit indiferență, ca la a primului meu soț. Am simțit ușurare. Cei Șapte se înduraseră de mine, nu mă lăsaseră să mă dăruiesc unei astfel de bestii și plăcerilor sale bolnave.

Acum hărăzita supusă a fratelui său, mă încearcă un fior rece la gândul morții care-și întinde ghearele primprejurul meu. De două ori văduvă, acum Regina Celor Șapte Regate, mi-e groază de cele ce vor urma. Războiul nu s-a terminat, iar dragostea supușilor mei nu-mi va fi de folos în ghemul de comploturi machiavelice, al cărui centru și pavăză sunt. Pruncul care-mi mângâie umărul e doar o biată marionetă, a mamei sale, a Consiliului și, oricât de crud ar părea, a mea. Lumea întreagă îmi aparține acum, și n-am s-o las în mâinile unul copil ce crede că-i rege și bărbat.

Fosta mea cumnată și actuală soacră trebuie îndepărtată, odată cu înverșunarea și setea ei de control. Regatul trebuie să treacă în mâinile celui de drept. Lucrurile trebuie să se schimbe.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Mă trezesc.

Simt fiorul unei zile noi. Bărbatul de lângă mine îmi mângâie umerii cu vârful degetelor. Este al treilea din viața mea, și am deja 22 de ani. Când a dispărut primul, am fost distrusă. Nu atât din cauza iubirii pierdute, cât pentru că știam că nu voi mai fi niciodată la fel. Eram o copilă de 16 ani, cu urme adânci în piele și în suflet. Iubirea, însă, m-a lăsat indiferentă.

Am început să învăț secretele manipulării și ale seducției. Mi-am cultivat talentul nativ și m-am lăsat purtată prin felurite experiențe, în scopul de a învăța cât mai multe despre oameni, în general, și despre bărbați, în special. La pierderea celui de-al doilea, am fost ușurată. Scăpasem dintr-o relație care-mi cerea prea multe resurse, oferindu-mi la schimb putere și un statut demn de invidiat. Pe care, însă, le-am putut obține și fără un preț atât de mare.

Sunt tânără, fermecătoare, puternică, de succes, și par să am mereu cele mai bune intenții. Sunt un mic diavol cu zâmbet larg și plete în vânt. Sunt cea despre care mama lui l-a avertizat întotdeauna. Lumea întreagă îmi aparține și, cât exist, nu mi-o va lua nimeni!

Aici semnez SkullGirl. Înăuntrul meu, însă, se va afla întotdeauna Margaery Tyrell.

Nu vă panicați, n-am luat-o razna încă! Particip la #UrzealaBloggerilor, iar eu și regele meu, Draven, First of His Name, vrem la Amsterdam! Găsești aici și aici detaliile care îți trebuie. Ajută-ne cu un like! Mulțam și rămâne datoare Fata Craniu!

http://www.hbogo.ro/content/game-of-thrones-103631830

http://www.hbogo.ro/content/game-of-thrones-v.-1-the-wars-to-come–1009050491

Filed under: Art — SkullGirl @ 1:42 am
Comments (1)

Cum să ceri muzică în club

March 11, 2015

Ne-am lămurit deja că să n-o faci deloc nu se poate. Oricât ne-am răci eu și alții gura, tastele și degetul mijlociu, tot o să ne trezim cu câte o „dedicație” cerută când ne e lumea mai dragă. Așa că pornim de la premiza că, orice-ar fi, tot trebuie să se întâmple măcar de câteva ori pe seară. Pentru că #bossdeboss #fratetunujticinesuntio și, nu în ultimul rând, #cevasaplacalatoatalumea.

Deci, dacă tot o faci, fă-o:

1. RAR!

Te râmă tare de tot în cur și nu poți să te abții, ok. Să zicem că se întîmplă și la case mai mari (da, în pana mea, am mai luat-o și eu la bord și m-am trezit dând beri pe piese, bine? Gata, am zis-o). Cu toate astea, există o teenie tiny regulă: de la a doua piesă în sus, nu se mai numește request, se numește futut la icre. Nu ești pe tarlaua lu’ mă-ta și nici pupitrul ăla n-a fost pus acolo ca să te muți tu în el și să uiți să mai pleci. Ai cerut o piesă, maxim două, ușcheala. S-a închis la magazin. Ia uite ce coadă de cretini e în spatele tău! Nu-i așa că semănați puțin?

2. Cu bun simț

„Hai, frate, te rog io, să moară mama” nu e bun simț. „Hai, gajico, trăiți-ar ție, dă băjetu’ o bere, să moară mama” cu atât mai puțin. „Te rog frumos, dacă se poate, mi-ar plăcea să ascult și eu…” se apropie vag de noțiunea de bun simț. Totuși, dacă vrei să cadă DJ-ul în cur, încearc-o pe-aia cu „Să trăiți cu respect, Maiestatea Dumneavoastră, sunt extrem de onorat să mă înclin la picioarele Luminăției Voastre, în umila încercare de a obține o scurtă audiență, cu scopul de a…”.

Glumesc. Nici să nu-ți treacă prin cap. Fraze scurte, că tre’ să schimb piesa. Dacă începi cu polologhii, o să-ți zic ce i-am zis și lu’ mă-ta când mi-a cerut o piesă aseară.

3. Nu uita că nimeni nu ți-e dator cu nimic

Îl cunoști personal pe omul de la muzică? V-ați tras vreodată de șireturi? Ți-a adresat vreodată vreun cuvânt din proprie inițiativă? (Și nu, „ia-ți paharul de lângă sculele mele” nu se pune). Păi dacă nu, atunci nu veni să-i bați obrazul că de ce nu a dat curs cererii tale mărețe. Singurul, și fii atent, SINGURUL lucru pe care poți să-l faci e să-ți exprimi politicos dorințele și să speri că-ți vor fi împlinite. Atât. Dacă ai trecut în sfera în care ai impresia că ți se cuvine ceva pentru simplul fapt că exiști și „te-am rugat și io frumos, ce dreaq”, ești genul de mărlete căruia nu i-a scăpat ta-su una zdravănă după ceafă când trebuia.

4. Apropo. Ia-ți paharul de lângă sculele mele.

Altfel o să mi-l țin și eu pe-al meu periculos de aproape de telefonul tău.

5. Mă doare la doi metri în spatele curului că e ziua ta!

Dacă-mi păsa, îți ceream buletinul.

Dacă n-are cine să-ți facă cadouri și să se poarte drăguț cu tine, ești un ratat. Nu veni la mine să-ți fac favoruri sub pretextul ăsta penibil, că nu ține. Cum dracu de s-a nimerit să fie 12 sărbătoriți în seara asta în aceeași cârciumă și absolut TOȚI să vrea piese?!

6. Ține cont de ce se întâmplă în jurul tău

Dacă ești deja avion, nu-ți bate capul. Cel mai probabil o să-mi ia foaaaarte mult timp să pricep ceva din bălmăjelile tale dezlânate, așa că o s-o las baltă și o să-ți zic „Desigur. Vine peste două!” doar că să-ți muți curul alcoolizat de lângă mine. Dacă nu, vezi și tu ce e prin zonă. Dacă DJ-ul o dă înspre hip-hop, merge să ceri un DMX. Dacă e la felia de rock sau oldies, trebuie să fii minim oligofren să-ți imaginezi că ai vreo șansă.

Și te rog, NU mai cere hituri în programul de warm up sau de after. La warm up nu e nimeni pregătit să asculte cele mai pe trend piese, nici măcar tu, că d-aia îi zice warm up în pana mea! La after, când mai sunt 10 oameni în crâșmă, nu mai are nimeni chef de melodii de hype. Ce-i așa greu?!

Și te rog numărul 2, NU mai cere balade în miezul petrecerii! Doare pe toată lumea fix în ștangă că vrei tu s-o pipăi pe una și n-ai găsit alt pretext mai bun. Cară-te la un ceai dansant din anii 70 și lasă-ne dracului în pace, că nu întrerupe nimeni ditai cheful că vrea Măria Ta să dea un scurt pe „November Rain”.

Și te rog numărul 3, dacă a fost deja piesa, înseamnă că a fost deja piesa. Ori ceri alta, ori te duci afară și ți-o pui pe telefon, dacă chiar crăpi în secunda aia că nu-l auzi pe lăbarul de la The Killers cum se strânge singur de coaie.

7. DJ-ul se cinstește, nu se cumpără

Vrei să dai o bere în semn de mersi, foarte fain. Să fie primit. Dar să fie în semn de mersi, nu în semn de „m-am gândit să te motivez să-mi bagi căcatul odios pe care țin eu musai să țopăi”. Nimeni nu își riscă un public fericit pentru un cretin cu 7 lei în plus.

La fel și cu banii. E cam de neam prost să dai bani la DJ ca la lăutari, dar deh, trăim în România. În orice caz, șpăgile de genul se dau pe propria răspundere. Nu e ca la bar, să dai banu și dup-aia să faci gât că de ce nu ți-a dat ăla berea. Dai că așa vrei tu, de cerut nu-ți cere nimeni. Și dacă dai, nu-ți imaginezi că ți-ai cumpărat DJ și că o să joace cum cânți tu toată seara.

+ Alte chestii micuțe, dar importante:

- NU două piese ale aceleiași trupe, una după alta;

- NU o schimb când vrei tu cu mă-ta, o schimb când vreau io cu mama;

- NU îmi pasă că nu-ți place ție piesa asta. Văd o mulțime de oameni care se simt bine pe ea, deci am nimerit-o;

- NU am auzit de toate melodiile din Univers. Poți să iei privirea aia dezamăgit-superioară și să ți-o bagi în cur;

Pentru reclamații și sugestii care oricum nu vor fi luate în considerare, dar e bine că le aveți, ne vedem la Open Pub 43. Vineri și sâmbătă. Nu, nu am Daddy Yankee. Nu, nici net.

Filed under: Being Bitchy,Lifestyle,Music,People — SkullGirl @ 2:23 am
Comments (0)

Pentru că femeile care se cred deștepte se îndrăgostesc mai cu moț

February 2, 2015

Circulă căcatul ăsta odios de vreo lună pe net. 

Vai de ce simțiri înalte mi-s eu capabilă. Vai da’ câta ciubăru’ de creier îți trebuie ca să ți se pună pata pe un bou. Scriu la persoana a treia ca să nu creadă lumea că îmi fac vânt cu coada ca o nebăgată-n seamă ce sunt, noooo, ziceam și eu așa, de una care clar nu-s eu, săraca fată, ce-a mai pocnit-o amorul, nu-mi vine să cred…

De parcă lumea se îndrăgostește diferit. Nu-i aceeași grupă de hormoni responsabilă cu reacția chimică. E o chestie mai înaltă. Femeile deștepte se îndrăgostesc ca proastele. Proastele… Pana mea, cui îi pasă cum se îndrăgostesc proastele? Sau poate proastele se îndrăgostesc ca deșteptele care se îndrăgostesc ca proastele. E cercul vicios al datului de atenție de unul singur, când nimeni altcineva nu o oferă, VĂ ROG UITAȚI-VA LA MINE CĂ AM SCRIS ASTA!!!

După febra citatelor din autori de care a auzit toată lumea, dar nu i-a citit nimeni, despre viață, moarte, iubire și cum să dormi noaptea ca să nu te doară ceafa când te trezești, a venit ploaia asta de rahat. Se mai trezește câte o tută să facă un printscreen din Word cu două fraze sensibile despre cum nush care făcea nush ce și toată lumea cade-n cur de cât e de pocnită de profunzime.

Vai, da’ ce frumos sună…

Chit că-s două fraze scoase din context care nu au absolut nicio relevanță. Chit că descriu căcaturi sinistru de simple pe care dacă le-ar scrie un elev de-al învățătoarei mele din 1-4, ar fi suspectat de retard sever.

Da’ sună așa frumoooos… Mi-a dat o lacrimă la cur.

Dacă mai ține mult moda asta, o să fac și eu articole de câte două fraze. Las caseta de titlu goală, ca să simbolizeze pustietatea sufletului meu, și bag două fraze pe mijloc. Cu multe puncte-puncte.

„Privea în gol, în timp ce-și mai aprindea o țigară… (Deci făcea două lucruri în același timp, că era multitasking, ca Napoleon.) Se gândea să scrie, să-și verse sufletul pe monitorul alb, dar ceva o împiedica. Era chemarea pierdută a dragostei suferinde a gândului dureros și rece și mort și pepene galben stavrid gulie teleportor”

La dracu’, mi-au ieșit mai mult de două fraze. N-o să am succes.

Am făcut treaba asta în schimb. Tribut. Hai sensibilitate și pupatul propriului cur, jos simțul penibilului!

Hai fraze!

Filed under: Being Bitchy,People — SkullGirl @ 10:32 pm
Comments (0)

SkullGirl angajează! Detalii AICI!

January 21, 2015

S-au împlinit, fix de Crăciun, 2 ani de la lansarea acestui mega-fantastic SkullSpace. Și n-am zis nimic.

A trecut Anul Nou. Nada.

Cu BadKarma am intrat în vacanță de Sărbători și mă tot coiesc de-atunci să ies. Neaaaaah, mâine. Sigur, sigur mâine!

Dar stai! De unde dracu’ să știți voi ăștia de aici de BadKarma, când nici măcar de asta n-am scris? Am tot zis, și când am văzut că se face vreo lună și tot nu scriu, am zis că lasă, că și-așa se află suficient din târg.

Am pus vreo două articole în draft tot pentru aici. În draft au rămas. Unul de vreo două luni, altul – de vreo săptămână.

Pe ăsta nu-l scriu că mi-ar fi trecut lenea și dezinteresul. E mai mult un strigăt de ajutor :P

Pentru că în ultima vreme s-au inventat tot felul de joburi cu nume fistichii pentru oameni care vor să-și dea importanță și n-au de unde. Mi-aduc aminte că acum ceva vreme o cunoștință veche mi-a zis că s-a angajat ca visual manager. M-am simțit inferioară și proastă, eu eram un jeg de editor, pe mine nu scria manager de niciun fel. Până când am aflat că jobul lui presupunea să aranjeze vitrinele de la un magazin de țoale.

Așa că, dacă ești un biet șomer fără viață și singura ta calitate este puterea de covingere, în sensul că încă reușești s-o convingi pe mă-ta să-ți dea bani de fise la biliard, am vești bune pentru tine! Angajez așa ceva!

Nu mă interesează cine ești, cum arăți și, probabil, o să uit foarte repede cum te cheamă. Îmi trebuie un om care să mă frece la melodie până îmi dă sângele pe nas cu lucrurile pe care trebuie să le fac. Cu telefoane, mesaje, mailuri, graffiti pe ușa de la intrare. Nu-mi pasă. Doar fă-mă să fac chestii și câștigi bani! În plus, n-o să fii un pârlit de asistent manager, ceea ce până și vecinele lu’ mă-ta au aflat că înseamnă secretară și te faci de căcat. O să fii motivational assistant, cu posibilitate de avansare spre motivational manager și, dacă chiar reușești să mă faci să produc lucruri astfel încât să ajung buricul Universului cunoscut de om și câine, te promovez automat la Motivational Ultimate Guru!

Și într-o zi o să te întâlnești cu o cunoștință veche și o să-i zici ce lucrezi. Și aia o să se ducă acasă și o să plângă încet în baie. Pentru că, orice ar lucra ea, jobul tău de MUG sună de coișpe mii de ori mai tare!

Deci, angajez. Aplicațiile sub formă de comentarii, vă rog. Dacă reușiți să mă faceți să scriu despre cum ați reușit să mă faceți să scriu, jobul e al vostru.

A, și chiar vorbesc serios.

Filed under: Lifestyle,People,Personal Stuff — SkullGirl @ 6:45 pm
Comments (6)

Traducere din limbajul cluburilor

November 17, 2014

„Te invităm la…” = Sperăm să-ți miști naibii curul încoace.

„…cea mai tare petrecere/super petrecerea” = Același rahat pe care-l știi de o grămadă de vreme. Dacă-ți dăm impresia că-i mai cu moț, poate-poate te lămurim să vii la noi și nu la ăia de peste drum.

„Avem invitați speciali…” = Tot obositul ăla de DJ/MC de dățile trecute, numai că acum vine și cu văr-su.

„…oferte speciale…” = Am dat prețurile mai jos la cea mai scumpă bere pe care oricum n-o bea nimeni/Dăm shoturile mai ieftin, dar îți dăm și cu 10 ml mai puțin/Ne expiră sucul și am zis că-i mai bine așa.

„Băuturi delicioase”= Barmanul ăla încă n-a învățat cum se ține un shaker în mână, da’ altu’ n-avem.

„Am redecorat localul special pentru tine” = Cădea tencuiala pe noi/Am schimbat tablourile, că de alea vechi a zis și bunică-mea că-s de căcat/Am văruit dracului, că nu se mai putea/Vrem să te simți special. Specialule!

„Concurs de costume” = Ne uităm și noi după ce gagică ni se pare mai bună. Dacă ești dârlău, nu te chinui!

„Cele mai sexy animatoare” = Am mai dat cu niște fond de ten peste terminatele de anul trecut. Nu-i așa că par ca noi? :D

„Spectacol de lumini” = Se plictisea fie-mea acasă și am zis c-o pun cu curul pe butoane. Rău n-are cum să iasă!

„…eveniment special…” = Am dat copy-paste după unul care cică a ieșit bine în alt oraș.

„…premii surpriză…” = Habar n-avem, vedem și noi ce băutură ne rămâne.

„…multe alte surprize…” = Rahat. Părea textul prea scurt, ce dracu’, chiar mai pui botul la vrăjeli de-astea?

„Singurul club care…” = Au mai făcut și alții, da’ nu le-a mers și am zis să mai încercăm noi, că s-or fi schimbat vremurile. N-am reinventat roata, stai calm.

„Liber la distracție!” = Le-am zis băieților de la pază s-o lase mai moale.

„Intrare liberă!” = Avem un artist de căcat și sperăm să vii măcar așa, că-i moca.

„Shot din partea casei!” = Mamă-mamă, ce de căcat e artistul ăsta, a cui dracului a fost ideea să-l chemăm?!

„Vino să te distrezi alături de noi!” = Sperăm să ne îmbătăm de fericire, nu de supărare, în seara asta. Dar depinde doar de tine! Fă o faptă bună!

VINO!!!

Filed under: Bartending,Being Bitchy,Places — SkullGirl @ 8:34 pm
Comments (1)

Ajută-mă să turui!

September 11, 2014

Oamenii înțeleg prin „ajutor” să stea și să fie dătători cu părerea. Mă rog, mulți dintre ei asta sunt de meserie, așa că nu-i condamn. Eu, în schimb, sunt un om practic. Mă vezi că nu pot să ridic bolovanul ăla din drum, pune mâna și tu pe el, nu sta pe margine să mă vezi cum mă chinui, în timp ce îmi ții o teorie despre cum se formează bolovanii, îmi dai citate despre neclintire și munca lui Sisif și mă întrebi ce simt eu în legătură cu asta. Sau dacă n-ai chef să mă ajuți efectiv să-l mut, cară-te, dar măcar taci.

Părinții îți oferă tot ajutorul din lume. Am auzit-o pe asta de o mie de ori. Frate, dacă vrei să mă ajuți, fă naibii ceva practic! Nu pompa bani în curul meu ca dup-aia să-mi spui cum munca înnobilează omul și cum trebuie să apreciez lucrurile la adevărata lor valoare. Mă vezi că habar n-am ce vreau să fac cu viața mea, du-mă naibii la o consiliere profesională. Nu mă ține să-mi povestești tu cum răsărea soarele pe vremea ta și acum răsare invers, că n-am făcut nimic.

Să ai prieteni, ca să ai cui cere ajutorul. Majoritatea prietenilor mei mi-au dat un singur lucru când am avut nevoie de ajutor. Sfaturi. Găleți de sfaturi, mi-au rămas până-n ziua de azi, pot să mă spăl pe cap cu ele. „Eu cred că ar trebui să…”, „Dac-aș fi în locul tău aș…”, „Problema ta e că…”. Băi, a mea nush care e, da să-ți zic de a ta. Rapid. Vorbești prea mult. Și ai impresia că dacă o să încep și eu să bat câmpii despre sentimentele mele și cum mă simt eu neînțeleasă și singură, brusc o să rezolvăm ceva și o să fiu mai puțin singură și mai înțeleasă.

Mă vezi că o iau pe arătură, interesează-te de un psiholog. Trimite-mă la el. Vezi că n-am un leu în buzunar și mi-am pierdut serviciul, întreabă și tu, poate are cineva nevoie de oameni ca mine. Dă un anunț pe facebook, poate e cineva din lista ta interesat. Mă plâng că mi-aș dori să cunosc oameni noi și n-am unde, introdu-mă în cercul tău de prieteni. Îmi doresc să-mi schimb jobul, dar n-am altă calificare, ajută-mă să ajung la ceva curs de ce vreau să fac. Dacă n-am bani de el, împrumută-mă. Moare bunică-mea, treci și fă colivă cu mine. De condoleanțe sunt sătulă.

Trebuie să ajuți o relație, ca să meargă. Zău?! Cum, mai exact? Să te înjuri și să-ți arunci reproșuri toată ziua cu partenerul, ca mai apoi să ieșiți separat și să le spuneți prietenilor ce bou e el și ce vacă ești tu. Iar ei, desigur, să vă dea sfaturi despre cum să faceți mai mult sau mai puțin sex, să stați mai mult sau mai puțin împreună și să mergeți mai des sau mai rar în vizită la părinți. După caz. Ferească Sfântul să vă dea careva numele unui nene specialist în probleme de cuplu, care să vă lămurească unde greșiți și cum să faceți să fie bine.

După care să meargă cu toții relaxați la culcare, părinții, prietenii și iubiții, și să se gândească ce oameni buni sunt ei, cum au ei grijă de tine mereu, cum îți sunt alături și cum fac, cu adevărat, ceva pentru tine. Eventual, dacă ai o reușită, să se laude. „Fără ajutorul meu, n-ai fi făcut nimic!”. Indubitabil…

Filed under: Lifestyle,People — SkullGirl @ 2:46 am
Comments (0)

Hit Counter provided by Curio cabinets